Haruki Murakami

Haruki Murakami cultivã enigma acolo unde n-ar trebui sã fie decât acţiunea simplă şi seacă. Poveştile lui Murakami sunt triste, ca o radiografie a vieţii, adică sincere cu omniprezenţa morţii. Iubirea e reală, ca singură instanţă opozabilă morţii. E un crez despre dragoste, de altfel destul de frust şi sincer. Adulter şi dragoste maritală, responsabilitate şi disperare, toate coexistă, exact ca în viaţă. Murakami nu face teorie şi nu e moralizator. Personajele sunt reale (realizabile în toate ipostazele, la mine în dormitor, la Tokyo sau în Africa de Sud). Poate cel mai bine redat este golul, lipsa, lucru atât de puţin facil „creatorilor”. Lipsa pasiunii, lipsa obiectului pasiunii, lipsa unui sens.
Subiectul lui Murakami e un om cu personaje, aşa cum suntem toţi, destine expuse spre imprimare de către ceilalţi. La Murakami, un suflet imprimat cu un altul e ceva etern , chiar dacă motivaţiile lui nu au grandoarea „explicaţiilor” divine, magice care fac ridicole iubirile „mari” (am trecut cu toţii – oameni pragmatici ce suntem - peste iubirea curtenească de ev mediu şi peste „setea de absolut” a interbelicului atât de rafinat, care încă îţi mai permitea să mori decent din dragoste). În fond, nu e nevoie de motive gigantice pentru a-ţi justifica iubirea (cum să încerci să justifici un handicap?) E suficient să o simţi şi de asta au grijă miliarde de neuroni disperaţi.
Personajele lui H.M. sunt uneori radicale (Nakao, Hiruki, din „Pădurea norvegiană”) sub influenţa unor tare de care nu sunt responsabili.Autor realist optimist, Murakami nu încurajează o astfel de asumare laşă a destinului. El dă soluţii normale incursiunilor tulburătoare în absolut. Astfel apar personajele obişnuite, micile discuţii la bar sau în parcarea şcolii, vieţile „normale” repetitive şi line. Astfel sunt Midori şi Yukiko(„eu mi-am ucis iluziile cu multă voinţă; le-am smuls din sufletul meu aşa cum scoţi un organ bolnav din corp”). Dragostea rezonabilă, bazată poate pe „propinquity – invisible match maker” (said a famous guy) pe afinităţi şi un confort facil. E dragostea de durată (poate nu eternă în sensul celei care te chinuie la infinit) e dragostea contractuală, calmă şi de cele mai multe ori o amiciţie de valoare. Dragoste pentru soţie, dragoste pentru amantă, dragoste pentru prima fată prietenă, dragoste pentru prima fată iubită...
Pentru radicali (încăpăţânaţi nebuni şi ineficienţi ca mine) toate sunt una singură.
Pentru oamenii obişnuiţi, „dragostele” sunt versiuni cu nume şi chipuri ale unui sentiment-instinct, manifiestări ale afectului din dotare.
H.M. demonstrază sublimul şi irosinţa primei ipoteze, confortându-ne cu rezonabilitate celei de a doua. Triumful raţiunii pentru best—seller!

In depth, dragostea devoratoare, cu fixaţie, dragoste absolută (cum am învăţat noi la şcoală) e recunoscută la Murakami. Nici femeia aleasă ca soţie, nici femeia cu maximum de compatibilitate în pat, nici prima prietenă nu pot şterge permanenţa unei iubiri inexplicabile ( o femeie cu defect, mult timp absentă). Iubire – idee şi atât. Cum de e posibil? Nu spune Murakami şi nici nu vreau să aflu că există explicaţie. Pentru că tot mai vreau să cred că iubirea absolută, iraţională e ceva sacru, cosmic şi adevărat, că lipsită de endorfine, feromoni şi alte asemenea substanţe, cu moartea alături şi fără nici o explicaţie pentru durerea de a exista, tot aş dori să iubesc aceeaşi fiinţă, existenţă după existenţă, la nesfârşit.