Din nou am fost la teatru experimental. Nu, nu teatrul era de gen experimental (nu in totalitate) dar eu m-am dus doar asa, intr-o doara, fara sa stiu nimic despre piesa. Daca stiam ca are doar 2 personaje, probabil nu ma duceam fara sa stiu mai multe despre ea, pentru ca o piesa cu doar doua personaje (ce sa mai vorbim de un monolog) este o intreprindere extrem de grea: pentru regizor, actori si autor. Fiecare cuvant trebuie cantarit, fiecare gest trebuie sa umple scena, iar asta nu este la indemana oricui.
In acest caz, Inmormantarea de Peter Nadas, la Teatrul de Comedie, a fost o risipa de timp, energie si decor. Pentru ca esenta piesei, miezul ei intim, cred (?) ca era despre dragoste, despre absolutul mereu imperfect ce ii este dat omului sa traiasca, despre limite si nazuinte. Ce a iesit? O introducere dureros de lunga, un plictis mormantal (!) si un efort actoricesc de toata mila in fata celor 20 si ceva de spectatori, majoritatea seriosi.
O piesa subtire, un text tesut anevoie, un macrame ieftin, cu multe noduri.
Ce nu s-a inteles inca este ca nu e nevoie de (sau suficienta) atata piele (chiar si bronzata) ca sa asiguri succesul unei piese de teatru (de la Romeo si Julietta - scaldata in cada de baie, cred ca oamenii au gasit destul de multa ... 'carne' in alte zone , ca sa vina la teatru pentru asa ceva).
Mi-a parut rau de timpul pierdut dar si mai rau de deturnarea unei idei pe care o presupun in continuare buna si de care, nu stiu cine, si-a batut joc lungind-o, impanand-o inutil cu gemete, pantomina ieftina si multa hartie igienica. Ceea ce era si cazul pe alocuri, mai ales pentru cuvintele ce altfel s-ar fi cerut acoperite de bipuri.
Ce mai, mandrulitzo sufletu' calitate de data asta.
Un comentariu:
Subscriu pe deplin. Trebuie insa sa fim drepti si sa recunoastem un merit al piesei: sfarsitul ei mi-a provocat cea mai intensa stare de fericire pe care am incercat-o in ultimul timp. Cred ca e adevarat ce se spune despre bucuriile simple ale vietii : sa ies din spatiul claustrofobic, alb-spitalicesc, sa merg, sa respir, sa uit cat mai repede tot ce am vazut - quel bonheur !
Cred totusi ca am putea gasi si alte solutii pentru a trai asemenea senzatii, fara sa imi pierd o ora din viata :)
Trimiteți un comentariu