De cativa ani imi administrez zilnic o otrava cu actiune lenta. Am ales sa particip la acest "experiment" de teama ca nu cumva sa mor de foame, o moarte de asemenea lenta, in rare cazuri doar, violenta. DAR, desigur, dezonoranta. A muri de foame este de neacceptat printre semenii mei. Unii au ales si ei sa participe la acelasi experiment. Nimeni nu recunoaste. Le vezi insa ochii tristi, lipsiti de stralucire. Cu luciditatea pe care am dobandit-o in ultimii ani (unicul castig de altfel al "experientei"), pot sa spun k in final voi muri. Doar ca voi muri satul. Poate va pare absurd, dar nu are de ce. Vreau din tot sufletul sa mor. Atat.
Sub metafora de mai sus, un om isi ascundea siesi ca de fapt uraste sa sada in birou atunci cand nu este nevoie. Cu mintea in cuiul ideii de eliberare, a plecat intr-o frumoasa zi de martie pe drumul de la birou spre lacul de acumulare. Intrucat acesta nu era suficient de poetic ci strajuit de betoane, a luat trenul spre mare. In miezul noptzii, pe o vreme rece, s-a aruncat de pe dig in valuri. A murit inainte de a atinge apa, ne-apreciind bine distanta (doar era noapte), s-a lovit de pietrele digului si atat. Mult visata eliberare s-a limitat la o pata de petrol, incidental scursa de la o barja care nu avea ce cauta acolo. Contributia la asigurarile sociale a fost mai saraca cu ... foarte putin. Din inmormantare au castigat preotul, un restaurant mic si niste magazine de haine negre. Si o dugheana care fotocopia acte. Sinuciderea a eliberat insa un post pe care s-au batut la interviu cateva zeci de candidati, toti aflati in sevraj dupa otrava cu actiune lenta.
Azi e o zi frumoasa de primavara. I hate my life when I don't like it.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu