La ora 4 ne trezim pentru ca la 8 avem avion spre Nairobi si de acolo spre Zanzibar. Ajungem la aeroport pe la 6 si ceva, e aproape pustiu. Operatorul de la fly540.com ne da vestea ca el nu are cum sa trimita bagajul de cala direct in Zanzibar. Trebuie sa il luam noi din Nairobi and chech in again!! Plecam cu inima indoita. Dincolo de check-in nu e niciun ecran pe care sa vezi zborurile si nici pe boarding pass nu scrie nicio poarta. Aflam ca e la poarta 1 si ca ne vor chema ei. Intrebam de 100 de ori, pentru ca ora de imbarcare trecuse. Cu 10 minute inainte de decolare suntem rugati sa ne prezentam. O luam la goana (literalmente) spre avion, pentru ca nu e nicio masina care sa ne duca intr-acolo. Zburam spre Nairobi vreo ora si jumatate. La aterizare, spunem ca avem drum spre Zanzibar, ce facem cu bagajul? Un angajat al companiei ne cere tichetul de bagaje si ne zice sa fim linistiti ca se ocupa el. Ne duce la poarta de imbarcare unde in 3 ore urma sa fim imbarcati. Trec aproape toate cele 3 ore si nu avem nici boarding passes pentru Zanzibar si nici bagaj. Ii stresez pe angajatii companiei si dupa multe-multe griji suntem invitati sa ne imbarcam (fara boarding pass si fara tichet de bagaj), pentru ca ni le va aduce S. de la compania aeriana. S-a tinut de cuvant si cu 2 minute inainte de a pasi din nou pe pista, ni le-a adus. Atunci am avut si ocazia sa zaresc drezina zburatoare cu care aveam sa mergem spre Mombasa (da, avea oprire) si apoi spre Zanzibar. Un avion de 32 de locuri, cu elice. Mi-am blestemat zilele si mi-am promis sa nu mai fac “ever” alegeri exotice. Un alt tip de la fly540 ne-a invitat sa vedem bagajul, sa-l recunoastem (trebuie spus ca S. de mai devreme isi notase numarul tichetului nostru pe mana…). Era al nostru, ne-am urcat, am “shared the sky” cu ei si a fost ok (formula ii apartine lui Ben, insotitorul de zbor care avea o frazare si un discurs demne de un mare orator sau cel putin de un PR specialist). Am ajuns in Zanzibar. Aeroportul e ca o hala in care bagajele sunt desertate in spatele unei tejghele mari. Intai ni se cere sa ne inscriem pe o foaie intrarea in tara. Apoi ni se solicita 50 usd pe vize, desi, Ro are un accord din 78 parca cu Tanzania, in baza caruia nu aveam nevoie de asa ceva. Oamenii isi amintesc si ne dau o parafa, fara plata. Dincolo de hambar, ne asteapta soferul de la hotel. Ne urcam intr-un van si pornim. Haribu, Zanzibar.
Drumul de la aeroport la hotel, prêt de vreo ora si jumatate, a fost cel mai infricosator lucru care mi s-a intamplat pana la momentul redactarii acestor randuri. Am pornit prin cea mai saracacioasa mahala, printre dughene insalubre, tonete mizerabile si maldare de gunoi din care se hraneau capre si gaini. Apoi printre campuri pline de balarii, intrerupte ici colo de asezari umane (oameni mai mult sau mai putin imbracati, cu cate o rogojina pe post de camin), ceva scoli (chiar o universitate) si multe echipaje ale administratiei care opreau masinile.
Ma si vedem exilata in mijlocul pustietatii asteia, la 5000 km de casa, printre cocotieri si bananieri, vaci cu cocoasa si marabu, ca sa nu mai vorbesc de insecte si alte neplaceri.
Mergeam deja de o ora si ceva (ni se spusese ca facem o ora pana la destinatie) si treceam de sate aflate la limita imaginarului ca saracie si mizerie. La fiecare incetinire a masinii ma temeam ca acolo este “hotelul”. Ba chiar cand am ajuns foarte aproape, am trecut prin niste locuri mirosind a mortaciune, pline de capre costelive. Infiorator. Informatiile prinvind turismul pe insula nu ocolesc subiectul criminalitatii ridicate. Sau a furturilor frecvente. Orice turist este tinta. Pe plaje este periculos sa te plimbi dimineata foarte devreme sau seara dupa apusul soarelui. Hainele purtate trebuie sa fie cat mai modeste si sa acopere cat mai mult din piele (in interiorul resorturilor e ok costumul de baie dar nu si daca se apropie localnicii de plaja…). Turismul este relativ recent in insula, in ciuda dezvoltarii sale precoce (cica ar fi fost prima zona electrificata din Africa, etc).
La capatul stradutei (ulitei) cu capre costelive se afla insa resortul, denumit dupa farul care il marcheaza (Mnarani = far). Resortul, construit in 96, e compus din mai multe casute, din care una in stil traditional. Evident, alegerile indraznete nu se puteau orpi la loc ci chiar si cazarea trebuia sa fie deosebita, Mahaba cottage este casuta de lemn si rafie, pe care o iau de obicei honeymooners…
Tot ansamblul este in contrast extreme cu ce am vazut pana am ajuns aici. Dincolo de hotel, oceanul cu plaja cu nisip alb, apa turcoaz, paradis. Incep sa uit prin ce am trecut ca sa ajung aici.
In fata casutei, un pat cu acoperis de stuf, rezervat pentru noi. Foarte frumos. In interiorul cottage-ului, décor arab, cu perne pe jos, un hamac, iar la etaj pat cu plasa de tantari. Dar sus, nu sunt ferestre cu geam… Briza intra prin 3 locuri, din care doar 2 au plasa pentru pasari (sunt foarte multi corbi). Noaptea a fost o provocare. Oceanul s-a inaltat in fluxul de la miezul noptii si valurile se spargeau puternic de tarm. Desi locurile astea sunt foarte bine pazite, temerile nu mi-au dat pace pana inspre 4 dimineata. Am dormit bine pana la urma, dupa ce am derulat mental toate filmele de groaza vazute (si nevazute) pana atunci.
revin cu poze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu