La malul mării, in cimitir
Mergem de jumătate de oră spre plajă și încă nu am ajuns să
vedem marea, deși suntem pe un platou înalt, de unde s-ar putea zări luciul
apei, dacă nu ar fi atâtea tufișuri de laur și plopi înalți fremătători. Briza
ajunge însă nestingherită și ne înfioară nările. Fără povara conversației,
gândurile hălăduiesc singure printre amintiri abia trezite de câte un colț de
peisaj, de aroma ierbii pârjolite de soare sau la șuieratul frunzelor. Eu îmi
aduc aminte de vacanțele la mare.
Platoul se dovedește a fi de fapt un ansamblu de terase care coboară de
acum destul de brusc spre mare și vedem deja geana mijită a orizontului peste
albastrul strălucitor al apei. Valurile formează un șirag mișcător de perle la
buza țărmului. Însoțitoarea mea îmi arată discret casă, o poartă azurie, lângă
o vilă îngustă, cu etaj și mansardă. Mult alb înconjoară clădirea. Alb
discontinuu, ca niște dinți ieșiti din pământ, niște așchii de os. Sunt cruci.
Casa pe care o vizităm e vecină cu cimitirul. Anticipând o rezervă din partea
mea, agentul imobiliar îmi precizează, fără a o întreba eu, că e un cimitir
vechi, dezafectat, din al doilea război mondial. Din 46 nu a mai fost nimeni
îngropat aici.
Marea aduce curenți calzi și reci, alternativ, iar coborâșul
e plin de peripeții. Este o potecă folosită de copiii care coboară la plajă și
de cei câțiva localnici care mai au case prin apropiere. Drumul de mașină era
prin altă parte, dar nu oferea prilejul unei vederi atât de spectaculoase. Iar
eu declarasem clar în solicitarea către agenția imobiliară, că cel mai mult
contează pentru mine să fie o casă aproape de mare, cu vedere directă spre
apă. Casa are un preț bun, dar nimeni nu precizase că se află lângă cimitir,
fie el chiar și unul dezafectat. Am coborât povârnișul, printre cruci strâmbe,
măcinate de briză și uitate de toți. Morminte neîngrijite stăteau mărturie
pentru niște dispariții statistice, nerevendicate de nici un suflet de rudă sau
prieten. Am ieșit cu ciulini pe adidași de pe poteca neoficială într-o alee
ușor pietruită, ca să sunăm la poartă. Ne-a deschis o femeie blondă, cu aer
ușor plictisit, dar surâzătoare. Ne-a poftit înăuntrul unei curți cam
părăginite, cu multă vegetație dezordonată, în care se rătăciseră niște jucării
de plastic. Urma să aflu că proprietara avea 2 copii, de 4 și 6 ani. Sufrageria
era sobră, cu podea din gresie neagră, șemineu impunător și canapele de piele
cognac. Dormitorul și camera copiilor erau la etaj. Dormitorul eram mobilat,
dar nu m-a interesat câtuși de puțin, oricum l-aș fi schimbat. La mansardă era
o cameră de jocuri și fitness, cu masă de biliard și câteva aparate. N-am avut
niciodată capacitatea de a vedea detaliile, de câte ori văd o casă rămân doar
cu o imagine de ansamblu, și aceea construită mai puțin din detalii
arhitectonice sau de decor, ci mai mult din impresia generală, din sentimentele
pe care mi le trezește. O casă este caldă sau rece, albastră, apoasă sau
ardentă, înaltă, verde, primitoare, culcuș sau cutie, cu covoare sau fără.
Habar nu am câte camere are, ce suprafață sau cum e orientată. De fiecare dată,
trebuie să mă opresc și să fac eforturi să rețin pe unde intru și cum să găsesc
ieșirea.
Am ieșit pe terasă. Terasa dădea spre mare, fix în față era
imensul albastrul, răscolit de unde cadențate, câteva stânci se împotriveau
asaltului perpetuu, în stânga, spre dig. Sătul de apă, ochiul se putea odihni
pe nisipul fierbinte, auriu sau se putea răcori pe smocuri de iarbă ce ieșeau
vremelnic dintre cochilii de pietre. Terasa eră bordată în stânga și în dreapta
de pini în ghivece, probabil spre a asigura intimitatea din partea vecinilor
din stânga și pentru a nu lăsa privirea să cadă mereu, în dreapta, peste
cimitir. Îmi și imaginam vecinii din dreapta, tăcuți și reci, în nopți adânci
de iarnă. Sau poate se trezeau și cereau dreptate, cine știe. Mi-am explicat de
ce se muta familia aceea din preajma mării, probabil că devenea prea dificil
pentru copii să crească în buza cimitirului, fie chiar și cu marea aproape.
Casa avea un preț bun pentru ce era ea, dar trebuia calculată și valoarea
diminuată de vecinătatea dreaptă. M-am tocmit. Așa, ca exercițiu de negociere.
Ceream un preț prea mic, dar eu eram aceea care trebuia să socializez ulterior
cu fantomele. Dacă existau.
Agenta părea că se obișnuise cu dezamăgirea provocată de
vizitatorii care veneau, vedeau casa, vedeau și cimitirul și plecau terifiați
de perspectiva de a împărți aceeași vecinătate cu veșnicia. Și proprietarii se
obișnuiseră, dar ei aveau istoria lor și cunoșteau prea bine că, în afară de
imagine, nu avuseseră niciodată nimic de reproșat câmpului cu cruci și
mărăcini. Nici petreceri zgomotoase, nici pretenții exagerate de liniște, nici
fum, nici miros de bălegar. Doar că, uneori, poate, vizionarea unui film precum
The Ring sau Știu ce ai făcut astă vară le dădea fiori reci pe șira spinării.
Și copiii se apropiau de vârsta la care, pe de o parte urmau să citească
Stephen King, pe de alta mergeau la școală, iar colegii i-ar fi putut tachina
cu povești despre strigoi.
Eu însă, am crescut lângă cimitir. Doar o casă cu curte ne
despărțea de cimitir. Și o alee, pe care noaptea treceau tot felul de oameni,
de la unii bănuiți de ritualuri satanice la hoți ordinari de găini. Eu am prins
chiar înmormântări din acelea zgomotoase cu bocete, urlete și prăvăliri în
groapă peste mort. Acum, lumea este mai discretă. Alaiuri mari de oameni
curgeau în șuvoi negru pe aleea cimitirului. În jurul gropii pământul reavăn se
căsca precum o carie uriașă. Și cutia de lemn se așeza în ea și pământ peste
ea, apoi florile si coroanele cu fâșii albe pe care scria cu negru nume sau
urări. Preoții cântau ceva neinteligibil (veșnica lor pomenire, am aflat
ulterior, după îndelungi repetări ale procesiunii). Eu urmăream totul,
involuntar, din curte sau de pe casă. Și plânsetele și cântecele mi se păreau
inutile, un spectacol cam ridicol, la fel ca și celelalte, nunți sau botezuri
care se mai întâmplau prin sat.
Erau cruci care îmi plăceau, altele mi se păreau prea
înflorate, Și unele și celelalte, mi se păreau doar pietre de hotar, pe o hartă
a vieții unor necunoscuți. Totuși, le respectam. Mi se părea firesc ca eu să mă
mișc printre ele, cu flori în mână, neapărat în număr par, lumânări și chibrit,
iar ei să stea acolo nemișcați. Poate că de aceea, oamenii mi se par și acum
mai mult (sau mai puțin) decât fizicul lor, de ceea ce realizează în viață și
de cavoul pe care reușesc sau nu să și-l comande în timpul vieții. Pentru mine
oamenii sunt veșnici. Pe lângă viața ce atinge cu greu și arareori un secol,
nemărginitul existenței mi se pare cu mult mai semnificativ.
(va urma. sau nu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu