Parazitii. Bruiaj?

Piesa noua de la Parazitii, daca mai doriti, daca mai poftiti, pamflet electorat pe note (ma rog, pe bituri). Nu pot sa nu observ ca le zice bine poetul si ma bucur ca ”dusmanul nevazut” al trupelor de hip hop de dupa bloc si-a gasit in sfarsit intruparea in ceva identificabil, precum corpul corupt al politicului. whatzupbro?

Altfel, daca e impartiala sau nu, nu prea conteaza, ca, vorba doinei, tot o apa si-un pamant...

E de remarcat, in orice caz!

Toti fiii mei - de Arthur Miller

Mare piesa, la TNB, mari actori in viata. Clasic.

Ca sa lasam critica pe mana specialistilor, sa spunem doar ca tema piesei e onoarea (cel putin, de acolo de unde am ”stat” eu (cine stie, cunoaste) asa se vedea. Vorbe straine de realitatea cruda a zilelor noastre, dar prezente in mintile idealiste ale unor vremuri apuse. Ca, ma aventurez eu sa cred, nici in alte timpuri nu umbla onoarea singura pe strazi si nici nu huzurea. Doctrine au fost si vor mai fi, religii au fost si vor mai fi, si toate se intemeiaza pe ce”ar fi” frumos si bine si nu pe ceea ce e. Dar, acesta e si rolul culturii, deci, temei i-a sezut bine in piesa.

Altfel, numai de bine!

Handmade

In Fabrica, azi, targ de handmade. Lucruri frumoase, cu migala si imaginatie. Am achizitionat o bluza cu irisi, 2 bratari crosetate si o pereche de cercei. Hainele pictate sunt o slabiciune de-a mea. Nu mi-am putut refuza ”o haina cu poveste” de la Andis fashion (http://www.andisfashion.com/templatebase/andisfashion/current/#). Combinatia de verde, albastru si galben exclama bucurie. Recomand.

http://fabricadehandmade.breslo.ro/

New trends in marketing

Well, it has been a time since a little branded gift would have pleased anyone. Those times are gone. Prospects and clients are more and more demanding, aware of their power of choosing between brand A and brand B, ”practically” the same, differentiated only by the story built around the name of the producer/distributor. Same offer, price war is dangerous, not much to do to attract people. Products are sold by words and image surrounding them in a virtual/imaginative environment. Well, since material gifts are either too expensive or too meaningless, experience is what we can offer. People become more hedonistic, less inclined to gather things, more preoccupied with ”feeling”, ”being” and ”happening”s... Give people bead and circus, is now more ”give people circus” and more, let them be the ”in” the circus. Let them play.

The F1 Roadshow in Bucharest these days - another marketing event, to promote the new fleet of Renault. Changing wheels, driving race like cars and seeing the original F1 equipment - good marketing. Chapeau! The gap between performance in F1 and day to day driving remains an issue that can hardly be solved with image fine tuning. But this is another business.

http://www.renaultf1.com/en/_2009/team/index.php#/team/newsdesk/communiques/22420/

Amintiri din epoca de aur

In sfarsit, filmele romanesti au si final. Pentru ca au coborat stacheta in materie de subtilitati filosofice, autorii au reusit sa faca niste filmulete cu cap si coada si infinit umor. O productie meritorie, cu siguranta, de vazut! (Merge si la depresivi, e chiar tonic!)

Lacul

Luciul apei tăia hotărât orizontul și servea drept linie mediană pentru parbrizul cam murdar al mașinii de teren, oprite într-o vale mică, o adâncitură produsă de vreme și tiruri supraîncărcate pe drumul dintre Vărgatele și Dornești. CD-ul se oprise pentru că acum, combina audio încărca un altul, cel mai probabil cu melodii din anii optzeci.

Era liniște, dar se auzeau parcă niște bubuieli înfundate, ca și cum cineva ar fi lovit în caroseria mașinii. Ivan s-a dat jos din mașină, fără să scape din ochi obiectivul de la marginea lacului. Din mașinile de teren e destul de greu să cobori. Nici de urcat nu e chiar simplu, trebuie să te opintești, să urci o scăriță, să te ții cu mâna de stâlpul mașinii sau de ușă. Dar odată ajuns sus, ești cu mult deasupra celorlalți și poți să pivești pietonii drept în ochi, de altfel tu fiind așezat… Coborâșul echivalează însă cu o pierdere al acestui privilegiu, ești oarecum decăzut din drepturile tale de stăpân al șoselei, ești în derivă asemenea mulțimii mișunânde de lângă tine (oameni și pietoni și mașini mărunte).

Bubuielile continuau să răsune în portieră, haion și lunetă. Bolboroseli înnăbușite veneau din rezervor și coolerul motorului vâjăia groaznic. Ivan făcu roată în jurul mașinii ca pentru a se asigura că totul este în regulă și că nimeni, dar absolut nimeni, nici măcar o pasăre sau o frunză, nu a adus atingere mașinii lui. Până la urmă, mașina e un fel de încălțări motorizate dar nu orice fel de încălțări ci unele deosebite, care te ridică sau te coboară, care te fac vizibil sau te confundă cu gloata. Nu aduce nimeni atingere încălțărilor lui Ivan, nici măcar soția sa nu îi atinge vreodată papucii sau orice alte obiecte, ce să mai vorbim de mașină. Poate doar ciorapii murdari lăsați la întâmplare pe covor. Deși, în general el este un om ordonat, întotdeauna a fost așa, de mic copil își ținea în ordine hăinuțele și jucăriile. Nici nu ar fi fost greu, de altfel, pentru că mult timp nu a avut decât o jucărie, un căluț de lemn și acela șchiop. Erau vremuri grele pentru părinții lui și chiar dacă ar fi avut bani, oricum nu ar fi găsit ce să cumpere în magazinele de la sfârșitul anilor șaptezeci. Vecinii lui aveau câte un camion polonez. Se aduseseră odată la librăria din oraș însă ai lui era la socrii la cules de porumb. Și le-au ratat. Mai rămăseseră doar păpuși – negrese. Lui nu îi plăceau păpușile. Așa a rămas doar cu calul Mânzu, din lemn, cu piciorul stîng din spate rupt. Dar îl ingrija și nu lăsa nici un copil să i-l ia. Mânzu i-a fost alături multă vreme. Pe șaua lui ponosită au căzut multe lacrimi. De la buba de la mână cînd a sărit gardul din fața blocului, de la prima bătaie zdravănă (spărsese un geam cu mingea), de la insultele colegilor de clasă, în clasa întâi (avea o uniformă împrumutată și se alesese cu porecla „zdrențărosu”... Mânzu a fost mulți ani confident, alinare și partener de joacă. Până când, adolescent fiind, a plecat la liceu și l-a lăsat cu alte vechituri acasă. Nu îi venea să îl ia cu el că doar era băiat mare, nu se potrivea cu locul în care urma să meargă, probabil nimeni nu venea la liceu cu jucăriile după el, ar fi fost de râsul tuturor. Dar nici nu vroia să îl arunce, nu-l lăsa sufletul, ar fi fost ca și cum și-ar fi aruncat o parte din el. Nu vroia să arunce atâta amar și atâta bucurie dar nici nu încăpea în valiza de vinil cu trei abțibilduri cu mașini. Erau aduse din vest, de la vărul sau din Germani. Ivan a sperat până în ultima clipă ca maică-sa să nu arunce jucăria la gunoi. Dar femeia, considerând că băiatul a crescut, nu mai avea ce face cu așa ceva. Nici măcar altui copil sărac nu putea să o dea. L-a aruncat: între coji de cartofi și zeamă de varză, Mânzu și-a găsit ultimul drum. Fără ”ihaaa” spus din toți rărunchii, fără ”La atac!” sau ”galop, Mânzule, galop”.

Era în prima vacanță de Paști. Întors acasă, Ivan s-a așezat întâi pe canapeaua din sufagerie, ca să vadă televizorul cel nou, un fel de surpriză pregătită de a-i lui. Tot alb-negru, dar ceva mai mare decât hârbul dinainte, la care nu se prindeau decât purici chiar și atunci când emitea televiziunea unică și națională. S-a așezat pe cuvertura de catifea așezată cu grijă de maică-sa, nu a deranjat mileurile de pe marginea canapelei… A stat puțin, ca pe ghimbi și s-a dus în camera lui, dar îi era oarecum teamă, orecum jenă, ca și cum toată lumea ar fi știut de ce se duce el acolo. Fereastra era prea luminată, soarele de aprilie prea insistent, blocurile de vis-a-vis prea aproape. Și-a făcut curaj și a deschis ușa camerei, ușor, ca și cum nu ar fi vrut să deranjeze pe cineva din încăperea alăturată. A zărit cu bucurie cutia de Fa, goală, desigur, de pe etajera de la capul patului. Și Hopa-Mitică era acolo, într-o rână, da era acolo, deci maică-sa nu aruncase lucrurile vechi chiar dacă nu mai erau de folos. Sigur, sigur mai era și Mânzu pe acolo pe undeva, poate în spatele manualelor de citire și aritmetică? Nu, nu era acolo. Într-o cutie de pantofi, nu… Sub pat! Uite, sub pat, acolo în colț, e ceva negru, normal, nu e lumină, Mânzu pare negru la întuneric, el trebuie să fie. A luat mătura cu coadă din bucătărie. Dacă întreba cineva la ce îi trebuie, motiva că a scăpat niște semințe pe jos, dar, nu, maică-sa era prea concentrată la ornarea salatei de boeuf. Cu coada măturii a reușit să scoată la iveală un pulover negru. Nu era Mânzu. Maică-sa l-a chemat la masă. Nici nu a avut timp să deplângă pierderea. A rămas ca un oftat nerostit, undeva în capul pieptului, neeliberat nici acum, la vârsta de patruzeci de ani. Nu i-a zis nimic maică-sii, dar parcă mâncarea era amară și Cico nu avea gust și creveții-delicatesa vietnameză cu gust de pește i se părură groaznici. O ura pe maică-sa din tot sufletul.

Acum, simțea un soi de greutate pe tâmple, un bubuit de vene din ce în ce mai puternic și multă, multă ură ca atunci, dar nu pentru maică-sa, a iertat-o între timp, ce Dumnezeu, o mamă are omul, nu o urăști pentru o jucărie, are și el copii, le cumpără o mulțime, nu sunt niciodată mulțumiți. Dar simțea ură, pentru ceva nevăzut, o ură stătută de ani de zile, din ce în ce mai rea, dospită și dornică să iasă, ca o hidră cu multe guri hulpave. Apa era argint curat și reflexia soarelui făcea imposibilă deslușirea obiectelor, fie ele tulpini firave de salcie, câini de pripas sau oameni. Oameni? Ce să caute oamenii pe lacul lui? Era lacul LUI, obținut cu grele intervenții, cumpărat cu bani mulți, mese grețoase și sacrificii de timp și înjurături reprimate. Nu puteau fi oameni acolo. Venele zvâcneau iar în urechi auzea o mașină de spălat ajunsă la programul de stoarcere. Creierii i se mișcau asemănător. Pe de o parte, pe retină se prefigurau siluete pe care creierul le interpreta drept un om și un câine, o mașină Dacia verde și o femeie, probabil soția omului. Pe de altă parte, ceva nega imaginea pentru că nu corespundeau situației, proprietatea lacului îi aparținea LUI și nimeni altcineva, deci NIMENI nu avea dreptul să aducă atingere bunului său, asadar nu era acolo pentru că voința lui o impunea. Ca patron, Ivan impunea multe regului în firma lui și toți se conformau. Poți impune orice regulă atât timp cât deții mijloacele potrivite. Și el știa prea bine care sunt acestea. Ivan duse mâna streașină la ochi, obturând sumedeniile de lucși orbitori. Dar nu era de ajuns. Deschise portiera și luă ochelarii, de fapt etuul cu nume sonor de pe bordul mașinii. Ochelarii UV, cu 100% protecție, categoria 1 își indepliniră rolul. Dar ce văzu nu era ce vroia el să vadă. Siluetele obiectelor deveniră clare, de nerefuzat. Vinele i se umplură acum cu sânge mult, năvalnic, fierbine. Ramele ochelarilor presau o carne inflamată, gata să pocnească. Câteva vorbe i se rostogoliră uscat în văzduhul netulburat, indiferent. Le rosti în timp ce mergea cu pași de uriaș către adâncitura malului, în care omul își pusese un pled și-l garnisise cu o sacoșă cu suc și niște dulciuri.

- Ce faci, mă?

Surprins de apropierea unei ființe în pustietatea locului, omul mărturisi intimidat, fără cenzură:

- Admir peisajul…

Răspunsul zdrobi țeasta lui Ivan S. Acatrinei cu două impetinențe de nesuportat: ironia și încălcarea dreptului de proprietate. Nu știa care din ele este mai gravă. Adică el, proprietarul locului, vine aici și găsește un nimic ca acesta care-i FURĂ lui lacul, îi calcă pământul lui și are tupeul de mitocan nesimțit să îi răspundă în dodii, cu formulări dintr-astea… că nici nu mai știe cum să le califice, că nici cuvintele nu mai se formează cum trebuie, că e dezordine groaznică acum și creierul îi e fierbinte, clocotește și ochii aruncă scăpărări de mânie și nu priviri și nările de bivol întărâtat nu fac față necesarului de aer care intră cu bolovani în plămânii lui striviți de vecinătatea inimii care nu bate ci zvâcnește, gata să crape, să lase arterele vide și venele putrede, să-l anihileze pe el, pentru că el e lacul acela, el, Ivan, el e doar ce ARE si deci dacă locul acesta e mânjit de altul, el, Ivan, ce mai e? Imaginea se împăienjeni, deveni alb-maronie ca pozele sepia cu el la grădiniță, el, maică-sa, Manzu…

Ivan șterse din memorie amintirile și cu mâna dreaptă sub haină cauta să șteargă prezentul într-un mod asemănător. Un zgomot viu străpunse atmosfera.

Omul schiță un zâmbet, ușor distorsionat de mirare, dar în secunda următoare, zâmbetul se strâmbă a dezgust. Sau pentru a face loc unui fir de sânge. Glontele îl nimeri la fix.

The beauty and the beast in campul muncii

Un aspect fizic placut asigura un salariu mai mare decat un IQ superior

Articolul preluat de pe Banknews zice ca e mai important sa arati bine decat sa fii destept. Un articol precedent, de pe acelasi site, vorbea despre penalizarea bunului simt in companii. Daca efectul de halou ( ”arata bine” implica ”e si destept”) si increderea in sine degajata de un om aratos mai pot justifica obtinerea de castiguri mai grase, lipsa de bun simt ar trebui sa fie un paradox. Dar nu e. Agresivitatea asigura indeplinirea targetului. QED. Life is simple. Botox is not. Back to school, then!

Shared via AddThis

Concert Vama pe 1 Octombrie

In fostul Why Not. Toamna incepe bine.

O perfecta zi perfecta. Martin Page. Perfecta.

O perfecta zi perfecta e cartea pe care probabil ca as fi scris-o eu daca as fi avut talentul lui Page. E o carte despre in cate moduri sa te sinucizi in loc sa lucrezi intr-o multinationala. Pe langa faptul ca e o carte desteapta, e si utila, deci! Serios vorbind, e o carte despre alienare si lipsa de autenticitate in societatea contemporana. (Academic vorbind...)

Cititi aici:
”Ma intorc acasa. E zgomot in camera. Necazul si Singuratatea fac dragoste in patul meu, fara prezervativ, se-ntelege. Iarasi o sa ma pricopseasca cu o droaie de copii.”
”In curand lumea nu va mai exista. Societatea nu va mai avea nevoie de ea.”
”Biroul.(...) Imobil inalt, cenusiu de multinationala. Cu frunzele lui din bancnote si actiuni, vrea sa treaca drept un soi de copac, radacinile i se dezvolta in creierul celor pe care ii impresioneaza.”

Cat de poetic spus... Iar personajul acesta are un rechin in corp. Care il devoreaza. Si noi ne intrebam de ce ne doare capul...

Love in Bruges