Am o paguba materiala. Am cuantificat-o. In timp si bani. Din pacate, colateral, am o paguba sufleteasca. Ca si cum tamponarea masinii ar fi declansat un airbag cu indoieli si dezamagiri. Am apelat la o asigurare de suflete, insa biroul era ocupat.
Mai putin metaforic, ceea ce am inteles astazi este ca nu primesti niciodata inapoi ceea ce dai. Si ca fiecare ofera ceea ce, atentie, crede el ca are mai bun. Nu ceea ce ai tu nevoie. Empatia e mare arta si numai cei foarte maturi o stapanesc. Si lor, de obicei, le e inutila. Pentru ca daca doresti sa iti alini ranile sufletesti nu te duci la intelepti. Te duci la ce ai mai aproape de suflet. Sau la ce crezi tu ca haladuieste pe acolo. Uneori, pur si simplu, nu e nimeni.
Mi-am mai adus aminte de un moment petrecut mai demult, in care vroiam sa ma aline un baiat cu privire la o presupusa afectiune, destul de grava, daca se dovedea adevarata. Am primit ceva ca o batjocura, menit, atentie, sa ma binedispuna. Acum, da, ma binedispune. Pentru ca doar acum pot sa vad prin prisma mintii lui inguste. Atunci nu vedeam decat o glaciara bezna in care eram eu singura, fara ajutorul lui (si, deci, subiectiv vorbind, al nimanui), eu, in fatza cancerului.
Ce am mai inteles astazi e ca nu trebuie sa dai inapoi ceea ce crezi tu ca ai primit. Iar asta e si mai greu... Sper sa fi reusit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu