Ieri am vazut pe calea Victoriei un catel cu trei picioare plimbat in lesa de o doamna aproape in varsta. Catelul era evident de rasa si doamna din clasa upper middle. Mi s-a parut cel mai optimist mesaj din toate timpurile, sa scoti la plimbare un catel cu handicap. Catelul era vesel, spre deosebire de mine, care, cu toate membrele la locul lor, ma taram lipsita de vlaga, vointa si interes pe un drum pe care alta data il parcurgeam cu voiosie. Mai grav e ca eu cunosc atatia oameni care ar fi abandonat chiar un om pentru un handicap similar, nemaivorbind de un caine, pe care l-ar fi eutanasiat cu gandul ca fac, vezi Doamne, chiar un bine. Evident, viata are alta valoare pentru posesoarea canishului handicapat. Viata chiar merita pentru catelul care miroase cu acelasi interes rahatzeii de pe Victoriei, si cu trei si cu patru picioare si chiar nu merita pentru mine, care nu mai am niciun interes pentru nimic.
Fericirea este o alegere personala. Tine de valori, iar a da importanta necesara vietii nu tine de criza financiara, de deceptiile amoroase sau de insucces. Tine de a dori sa traiesti si a te bucura.
Din pacate, pretuim atat de mult bunurile incat ajungem sa judecam cu acelasi unitati de masura si oamenii si fiintele in general. Daca un obiect e ciobit, nu mai e la moda sau nu mai e functional il aruncam. Ei bine, asta nu ar trebui sa se aplice fiintelor vii.
Cel mai elaborat mesaj de incurajare nu ar fi reusit efectul pe care l-a avut asupra mea catelul viu cu trei picioare adulmecand asfaltul. Felicitari stapanei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu